Trei bunuri sfinte are omul:
credinţa,
nădejdea şi dragostea.
Iar
mai mare dintre acestea este
dragostea. Ea nu
se laudă,
nu pizmuieşte, nu se poartă
cu necuviinţă.
Toate le suferă, toate le
crede,
toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
Fără
dragoste nimic nu-mi foloseşte...
Apostolul Pavel
Pentru mulţi dintre noi, Dragobetele este o
sărbătoare puţin cunoscută. Astăzi, în avalanşa de sărbători pe parcursul
anului calendaristic, Dragobetele rămîne a fi o tradiţie neînsemnată.
Cîndva, Dragobetele dădea startul primăverii, serbîndu-se cel mai
adesea, pe 24 februarie (pe stil vechi, 24 februarie cădea de facto pe 11
martie, stil nou!) sau, uneori, în primele zile de Mărţişor. Data de 24
februarie nu era întîmplătoare, ea marcînd începutul anului agricol şi, după
unele credinţe populare, fiind considerată ziua ieşirii ursului din bîrlog.
Sărbătoarea îşi are, deci, originile în ciclul naturii, anunţînd momentul în
care întreaga natură renaşte, păsările se împerechează şi îşi caută cuiburi.
Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele era ziua în care întreaga
comunitate sărbătorea şi se pregătea pentru venirea primăverii. Aşa se
justifică şi celelalte denumiri date sărbătorii, precum „Cap de primăvară”,
„Logodnicul păsărilor” sau „Ziua Îndrăgostiţilor”.
Dragobetele, corespondentul românesc
tradiţional al lui Cupidon sau Eros, este considerat, în credinţa populară,
Fiul Babei Dochia şi e închipuit ca un flăcău voinic, chipeş şi tare iubăreţ,
ce sălăşluieşte prin păduri. Iniţial, Dragobete era o divinitate din panteonul
balcanic, un zeu al fertilităţii, senzualităţii şi al dragostei. Sărbătoarea
datează, deci, dianintea apariţiei creştinismului şi are la origine credinţe şi
ritualuri păgîne. În mitologia dacilor, Dragobete era zeul care oficia în cer,
la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor. Cu timpul, tradiţia a
„prins” şi la oameni, Dragobete ajungînd să fie considerat „zînul” dragostei,
zeitate ce ocroteşte iubirea şi poartă noroc îndrăgostiţilor. De aceea, de
Dragobete, fetele şi băieţii se întîlnesc pentru ca iubirea lor să dureze tot
anul, precum cea a păsărilor ce se împerechează în această zi. Dragobete este
şi un zeu al bunei dispoziţii: de ziua lui, petrecerile se ţin lanţ, prilejuind
înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi căsnicii...
Odinioară, prin sate se putea auzi strigîndu-se: „Dragobetele sărută
fetele!”, iar în popor încă se mai spune că cine participă la Dragobete va fi ferit de
boli tot anul.
Crezînd că Dragobete îi va ajuta să aibă un an îmbelşugat, gospodarii
respectau această sărbătoare la fel ca şi pe cele religioase: nu munceau, doar
îşi făceau curăţenie prin case. În dimineaţa zilei de Dragobete, tinerii,
îmbrăcaţi în cele mai bune haine, se întîlneau în faţa bisericii. Dacă timpul
era favorabil, mergeau, cîntînd, în pădure sau prin luncile din apropiere.
Acolo băieţii adunau lemne pentru foc, iar fetele culegeau flori de primăvară
şi plante „miraculoase”, pe care le foloseau mai apoi la descîntecele de
dragoste. Dacă vremea era urîtă, se strîngeau în casa unuia dintre ei, unde
stăteau la poveşti şi se distrau cu tot felul de jocuri. În unele părţi, fetele
mari obişnuiau să strîngă apa din zăpada netopită sau de pe florile de fragi.
Această apă, despre care se spune că era născută din surîsul zînelor, păstrată
cu grijă, avea proprietăţi magice, făcînd fetele mai frumoase şi mai
drăgăstoase. Cînd Dragobetele se sărbătorea în martie, dacă nu erau zăpadă şi
fragi, fetele adunau apă de ploaie sau de izvor. La prînz, fetele începeau să
fugă spre sat – obicei numit „Zburătorit”. Fiecare flăcău urmărea fata care îi
plăcea. Dacă băiatul era iute de picior şi fetei îi plăcea „fugăritorul” ei,
alergătura se termina cu un sărut prelungit, în văzul întregii asistenţe.
Sărutul simboliza logodna ludică a celor doi pentru, cel puţin, un an de zile
şi, de multe ori, aceste logodne precedau logodnele adevărate.
Comunitatea era interesată de ce se întîmplă, fiindcă puteau ghici,
chiar din acel moment, la ce nunţi vor merge în toamnă. După-amiază, toată
lumea – petrecea, dansa, cînta, fiindcă se spunea că tinerii care nu au
petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut în ziua aceea nici măcar o
persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului. Uneori,
flăcăii petreceau Dragobetele şi prin satele vecine, ca să le meargă bine peste
vară. La sărbătoare participau şi maturii. În această zi, femeile obişnuiau să
atingă un bărbat din alt sat, ca să fie drăgăstoase tot anul, şi aveau grijă să
dea mîncare bună păsărilor din curte şi chiar şi păsărilor cerului, nici un
animal nefiind sacrificat de Dragobete.
Aşadar, conform tradiţiei, de Dragobete trebuie să mergem la cîmp, la
pădure, să ne bucurăm, să rîdem, să dansăm, să ne distrăm, să întîmpinăm
primăvara, să ne întîlnim cu iubitul sau iubita, să petrecem şi, neapărat, să
culegem flori.
Pentru o informaţie mai amplă vă puteţi adresa, zilnic, la Biblioteca publică orăşenească „Tamara Isac”.
Vă aşteptăm cu drag!
